Geniul Marin Badea, manjit de partid si de Clanul Iacomi din 2013, a ajuns o simpla lopata, a unor idioti si analfabeti, pe care ii uraste si ii detesta atat de mult! Insa inainte sa fie atins de flagelul Iacomizarii, care omoara si distruge tot ce atinge, Marin Badea, ca orice copil rebel, a lasat Calarasiului adevarate capodopere. Una dintre ele- Abrutizarea iepurelui de stepa, scrisa in 2012, inainte sa fie infectat cu virusul lacomiei specific clanului. Nu stia el atunci, ca zece ani mai tarziu, avea sa fie abrutizat, de aceleasi fiare care acum parlesc caprioare si porci mistreti si care sunt responsabile de pastrarea in saracie a unui Judet intreg. Cat de cruda este viata, uneori!
Scris in 2012, materialul este exceptional si arata faptul ca din 2012 pana acum, nu s-a schimbat nimic! Saracie la oameni in case si bogatie la cei din Clan si partid.
„Pelinu – ud si plin de matreata
Satul Pelinu, aparținând comunei Dor Mărunt, nu numără mai mult de 40 de case și vreo 200 de suflete. Se află la circa 5 kilomteri de satul Dâlga și la 7 kilometri de localitatea administrativă. Ca să ajungi acolo, dinspre Lehliu-Gară, trebuie să faci la stânga, pe un drum desfundat și care te duce direct în inima Bărăganului.
A nins ca niciodată și peste acest sat. La intrare, pe șleau, o wollă, venită de la Călărași, își face de lucru. După care satul ni se înfățișează ca un câine ud și plin de mătreață. Pe strada principală, într-o bojdeucă, funcționează o dugheană, aceasta fiind unul din cele două magazine sătești. E chiar în apropiere de strada Belșugului, asta ca o ironie amară. Ne întâmpină patronul, neras,tras la față. Ne spune că satul se caracterizează într-o singură frază: “Amărăciune, frate, amărăciune”. În dugheană, de peste vară, au mai rămas câteva doze de bere “Timișoreana”, dar și una de “Ursus”, fără alcool. P-asta din urmă nici nu mai știe de când o are. “Am avut un bax. S-a mai băut pe căldurile alea mari”. Nici el nu știe de ce-o mai ține. Se caută, de regulă, vinars, iarba-dracului, adică tutun, dacă se poate cât mai ieftin. Pastă de dinți, din care are câteva cutii de “Colgate”, nu mai știe când a vândut ultima oară. Lumea se spală, dimineața, cu țuică, ne spune, ia o gură și-i ca nou. Patronul, care e provenit de la Capitală, ne spune că satul este îmbătrânit și că tot tineretul a fugit unde a văzut cu ochii. Vinde, la zi, cât să nu moară de foame. El spune că face vânzare de 1 milion, dar nu-l credem. “E vai de mama noastră, vând 20 de pâini”. La Dor Mărunt, lumea care are treabă este dusă de cei care au autoturisme, contra-cost. Care nu are bani să plătească, să zică mersi dacă are cizme. Altfel, stă până dă colțul ierbii.
Satul nu are biserică. A avut, dar e toată degradată, căzută, mușcată de crivăț și de ploile de peste ani. E undeva în dreapta, dincolo de strada Speranței, semn că ăia care au dat o astfel de denumire a șleaului a avut un umor de-a dreptul bolnav. Nu e preot în sat. Dacă se întâmplă vreun necaz, vine popa de la Dâlga, dar și ăla când poate, căci e bucureștean, deci e popă-navetist. La nenorocire, omul nu este dus la altar. Vine popa și face, de ochii lui Dumnezeu, o slujbă în casă. Se înmormântează simplu aici: “Ușurel la cimitir și gata!” În sat, nu e rețea de alimentare cu apă. Ion Nițulică, primarul de la Dor Mărunt, spune că va ajunge cu conducta și pe-aici. Când a preluat el primăria, nici nu se vorbea de așa ceva. Acum, se laudă acesta, sunt 5 kilometri de conducte de apă potabilă. Despre primar, patronul de dugheană spune că e băiat valabil. “Mai vine pe-aici,e băiat săritor. Are treaba lui, acolo, la primărie”. În zăpezi, oamenii au dus-o extrem de rău. Se prezintă și afaceristul: Iordache Florea, cunoscut în sat drept Marian Comerț. Nu are ce să ne mai spună. În magherniță, îi picură apa-n cap. Pe rafturi, alături de prafuri pentru mâncăruri ca la oraș, adică niște pungi cu “Delikat”, mai are și niște rotițe de cașcaval, spune el, dar noi le recunoaștem drept specialități din spumă de brânză. Nici din astea nu-și mai aduce aminte când a vândut. Îi spunem că sunt bune la pizza, iar acesta râde cu poftă. “Da, pizza, la Pelinu, așa e! Nici nu știe lumea cum se face pizza!” Îl știe și pe Ion Iacomi, un sătean fugit de la un partid la altul, cât să aibă și el șansa de a deveni primar. “E-te pârț, ce să facă Ion?”
Se caută, de regulă, pâine, zahăr, bulion. Dar și câte-o tărie. Afară, un tătăic se laudă că a băut un coniac. Ar mai bea unul, dar numai dacă-i facem noi cinste. E cam are de urechi, dar ne înțelegem până la urmă. N-a fost niciodată plecat din sat. I se spune Trandafir Toader, dar lumea-l știe drept Geabă. Are 78 de ani, iar baba e acasă, cu bătrânețea. De mâncare, azi, face un produs extraordinar: “E, ce-avem!” Nu vrea să ne spuneă ce anume are. Insistăm, așa că omul e nevoit să ne spună până la urmă: “Mămăliguță, nene, mămăliguță”. Apoi ne mărturisește că are baba adventistă de ziua a șaptea, așa că la ei nu se mănâncă preparate din porc. El nu s-a dat după religia femeii, chiar dacă a iubit-o. “I-am iubit ființa, adică pe ea”. Mândra, Trandafir Alexandrina, zisă Sanda, e trecută și ea prin viață. Primarul e băiat bun, zice acesta, după ce soarbe o gură de vinars, numai dacă s-ar implica mai mult și pentru satul lor. “Io, vă spun drept, e băiat valabil. Îl mănâncă unii și alții de cur”. Ne spune și cine: Ion Iacomi. Despre asta, știe el, ne face semn că are pâlnie în loc de gât. “E o jigodie. Dacă spun jigodie, atunci jigodie e!” E mulțumit că e apă în sat, dar numai de la Dumnezeu, iar cu zăpezile din februarie, mai că s-au săturat. “Ei, ce ne-a dat Dumnezeu!” Geabă știe că tineretul din sat e plecat de foame. Nu mai e tineret. La biserică, nu are unde să se ducă. “N-am unde să mă duc”. De 4-5 ani de zile, morții nu sunt duși la biserică. Doar sunt purtați pe năsălie, cât să fie de mândrețea satului. “Vă spun din suflet, din ce știu eu: satul ăsta a fost unul de binefacere la toți. Toți primarii s-au făcut oameni de pe urma lui”. De meserie e, normal, tractorist. Îi știe pe toți inginerii din zonă: pe Magla, pe Roibu, pe frații Popa. Coniacul n-a fost pe burta goală. A fost după ce a balotat o conservă de carne, adusă de Crucea Roșie, de la ajutoare.
Satul a stat înzăpezit aproape două săptămâni. A fost jale. S-a mâncat, ni se spune, ce a dat și ce-a avut omul prin casă. Stăm de vorbă cu Spiridon Romulus. Acesta începe să enumere produsele: “Niște șuncă”. După asta, omul se mai gândește, dar nu-și mai aduce aminte să fi fost și altceva. Nu înțelegem prea clar, dar ne spune că i se zice Vieru a lui Spiridon Radu. Se duce să ia un pachet de țigări, dar nu pentru el, ci pentru altcineva. De primar știe că e băiat cumsecade. “Așa e pentru mine”. Își aduce aminte că, de când cu zăpezile, primarul le-a bătut la ușă, cu pachete. Au fost nemaipomenite, pe sărăcia și pe iarna asta. Spiridon se uită atent la noi: “Zici că vrei să-ți faci o gagică aici?! N-ai, nene, de unde, sunt numai babe”. Ne dă și rețeta: “Trebuie să căutați prin altă parte. Sunt numai bătrâne, vai de mama lor”. Lumea trăiește din pensie, cu o medie de 350 de lei. Dacă e vreo problemă, ca lumea să ia o adeverință de la primărie, drumul e făcut pe jos. “Ne țin pantofii, numai cizme să avem!” Spiridon așteaptă, cu speranță, primăvara, mai o ștevie, o lobodă, iar viața capătă o cu totul altă culoare. Tot pe drumul principal, un alt fiu al satului, Băncilă Gheorghe, ajuns la bătrânețe să-și mănânce sufletul prin pustietăți, după ce-a lucrat ani buni, ca electromecanic, la București, merge agale, spre inima așezării, care e magazinul sătesc. A plecat să cumpere cafea, neapărat Fortuna verde. Știe ce se întâmplă cu lumea din sat: “A furat-o somnul”. Îl știe pe primar și-l caracterizează rapid: “E băiat bun, dar e înghesuit de consilieri”. Lumea trăiește din pensie și din creșterea animalelor. La primăvară, pericolul spune că va veni din pământ. Apa va începe să băltească. E și el de acord că strada Belșugului are o denumire cât se poate de amuzantă: “Da, e belșug până peste cap. Nici nu mai știm cum să ieșim afară de atâta belșug!”. Despre strada Speranței are altă zicală, de mahala: “Da, strada Speranței, așa e. Trăindo sperando, murindo căcando!” E și strada Lalelelor în zonă, dar nimeni n-a văzut astfel de flori pe ea.
La Băncilă acasă, ne întâmpină Alma. Latră, nici ea nu știe de ce. Soția lui Băncilă ne spune că e cardiacă. Are toată bătătura năpădită de zăpadă. Și-a croit drum până la fântână și până la magazia cu lemne. La căcăstoare n-a mai avut putere să facă drum, așa că se suie pe-un morman de nea, cât în dreptul acoperișului cotețelor de porci, și se-apucă să plângă. “A zis primarul că vine mâine, să ne ajute. Soțul a căzut pe gheață și și-a rupt coastele, aici, în stânga”. În sat se trăiește așa: “Vai de viața noastră cum trăim în satul ăsta amărât!” Magazinele sunt aprovizionate, spune ea, cu niște trăznăi, acolo. Plânge subțire, nu mai poate, când știe că are porcii acoperiți de zăpadă. Apoi își blesteamă soțul, că s-a luat după mintea lui. “Am venit după el. Și-am venit… Îl înjur, Doamne-Dumnezeule, că-mi blestem și sufletul din mine”. Nu are speranță decât în primar. Ne spune că mai sunt și alții care vor această funcție. Îl știe pe Iacomi, bărbosul, dar dă din mână a lehamite. “Ce să facă ăla?! Poate să bea o sticlă de vin!” Apoi ne spune să ne ducem la casa de peste morman, cale de câțiva pași, unde stă o babă și care-i vai de capul ei. Și-acolo ne latră doi câini pricăjiți. Bunicuța, stând între niște bulendre, mângăie doi pisoi. Cu ea, stă o strănepoată. Nu aude și abia vorbește. Înțelegem că are peste 90 de ani, dar și că a uitat-o Dumnezeu. “Eu mă duc, mamă, mă duc”, repetă. Sărăcia se ghicește în fiecare ungher. Doar focul, într-o sobă de lut, arde vesel, topind zăpada pusă în oale. Strănepoata, venită din Ploiești, nu se duce la școală. Mămăița știe una și bună: “Mi-e rău. Când vine Dumnezeu?” Azi, mămăița a băut, de dimineață, un ceai. În sat, lumea o știe de Șchioapa. În odaie, singura locuită, nu e curent electric. Pe perete, stă atârnată o lampă cu gaz. Icoana e pusă pe peretele dinspre apus. Nepoata spune că trăiesc bine. Trăiesc atât de bine încât se bucură când îi dăm să-și cumpere un pachet de biscuiți. Doar mămăița o știe pe-a ei: “Mă duc! Mă duc!” Vocea ei, din ce în ce mai stinsă, rămâne s-o luăm cu noi la oraș, câtă vreme ne-a rămas pe tălpi.
Înfrățirea: Copârșeu din lemne ude, unde moartea nu ajunge
În satul Înfrățirea, situat la sud de Dor Mărunt, cale de vreo câțiva kilometri, spre inima câmpiei, toată lumea știe unde stă “amărâta”. Cum ne iese în cale un suflet de om, aflăm imediat că stă pe strada lui Mitică Ciobanu, asta dacă știm pe unde vine. “Imediat! Haideți că v-arat eu.”
Așa ca pornim alene, vreo trei colțuri, dincolo de strada Speranței. Trecem și de strada Delfinului, iar interlocutoarea noastră, Costache Măndica, râde când o întrebăm dacă a văzut vreodată un astfel de mamifer pe la ea prin ogradă. “Da, numai delfini avem p-aicea”. Femeia poartă cu grijă, în mâini, o ceașcă cu zahăr. Dedesubt, ne spune, are cafea, zahărul fiind deasupra. Deși e sărit de ora 9:00, spune ca abia acum are de gând să stea în fata ibricului. “Eee, asta e a doua cafea pe ziua de azi. Sunt trezită de dimineața”. Nu avem habar de ce, dar n-o credem. Cum trecem de strada Delfinului, o întrebăm dacă primarul, Ion Nițulică, nu este cumva și el vreun pinguin. “Primarul?!”, se miră aceasta. Apoi scoate același sunet care, ne dăm noi seama, îl folosește în mod frecvent: “Eee, dă-l dracu’!” Ne explică faptul că, de patru zile, primarul din Dor Marunt umblă numai cu băutură. “Eee, dă-l dracu’! I-a rămas băutură de la nuntă. Și o dă la proști, aicea, ca să-l voteze”. De fel, e din Dragoș Vodă. Nu ne mai dă și alte amănunte căci trecem și de strada Minerului, fix din Înfrățirea. Măndica nici d-ăștia n-a vazut. “Eee, avem de toate. Avem și mineri!” Minerul ăsta, ca idee, sapă la primărie! Vorbăreața ne explică și modul de trai de prin zonă. “Multă lume se duce la furat”. Adică, pe la miez de noapte, când foamea e mai intensă și somnul mai dulce, ăia mai saracuții mai dau iama prin curțile gospodarilor. Dar nu știm ce anume e de furat prin sat, că multe arii n-au nici gard. Înfrățirea numără cam 200 de suflete si vreo 70 de fumuri. Acum, că au înflorit până și salcâmii, satul e tot verde, ca un ochi de vrăjitoare nebună. Măndica e de acord cu noi că ăia care mai sar gardul ălora mai harnicuți nu fură de prin sat, ci din localitățile învecinate. “Păi nu fură de la primar?” Râde de-i sare zahărul din ceașcă. “Cum să fure de la primar?! Ãla fură de la noi!” Și ne și spune de ce Ion Nițulică nu e băiat bun: “Eee, dă-l dracu’ de nebun, că n-a făcut nimic”. Ea, că tot vin alegerile, o să-l voteze pe Ion Iacomi. Știe ea de ce. Nu că n-a fost invitată la nuntă, ci pentru că actualul primar e prea bandit. Ãsta, săptămâna trecută, a jucat la nunta fiului său, dar Măndica n-a fost invitată. E drept, nici nu s-ar fi dus: “Nici dacă mă dădea’ banii afară din casă nu mă duceam”. Nu s-ar fi dus nici ca nașă și nici dacă ar fi fost invitată fără să dea dar. Nu vrea sa-i ureze primarului absolut nimic. “Nu, nu. Eee, dă-l dracu’, nici nu vreau să aud de el”. Tot ce vrea e ca acesta să-i mănânce loboda.
În sat, sunt două magazine. Se mănâncă, de regulă, ce aduc comercianții. Banii provin de la munca cu ziua. Iar o zi de muncă, la Înfrățirea, e 50 de lei. Ajungem și la “amărâta”. Măndica știe ce e cu ea: “E vai de mama ei!”. “Amărâta”, mai precis Chioreanu Ștefania, are 6 copii. Fata cea mare, aflăm, e măritată. Ceilalți sunt copăcei. Locuiesc de-a valma într-un bordei. E drept, e acoperit cu țiglă, dar cotețul e făcut din lut bătut. Are două încăperi, una de doi metri pătrați, care e și dormitor, pentru copilul cel mare, care e în clasa a III-a, dar și bucătărie. Urmează, apoi, camera propriu-zisă, unde stă înghesuit un pat cu arcurile sărite. Lângă acesta, pe o laviță plina cu bulendre, un televizor color arată mira. O luam la rost pe femeie, dar aceasta râde de parca tocmai ce-a lovit-o fericirea. Ne spune că face bine, așa că e rândul nostru să ne arătăm uimiți. “Eee, o imităm pe Măndica, faci bine de nu mai poți!”. Suntem înconjurați de copii, vreo 3-4. Cel mai săltat, poreclit Grasu’, are în mână un cuțit. Are blugi pe el, tăiați din dreptul genunchilor. Sunt strânși, în jurul brâului, c-o sfoară. Îl căutăm pe cuțitar de chiloți, dar se retrage rușinat. N-are. Ne spune și ce face cu cuțitul: în spatele bordeiului, execută operațiunea de curățat cartofi. Ștefania e în picioarele goale, fiindcă i s-au învățat tălpile cu pământul. De peste gard, dintr-o curte vecină, o altă femeie se-apucă să urle la noi. Ne tot strigă să n-o ajutăm pe “amărâtă”, că banii se duc pe băutură. “Poftiți înăuntru”. Primarul Nițulică n-a fost niciodată la ea. În fața tindei, ca omul gospodar, a pus foc la arcurile unei dormeze înghesuite de câlți. Câlții ard cu o flacără moale. Pentru azi, arcurile alea sunt banii de pâine. Are bărbat, normal, care e cioban la Lili al lui Spulber. Își dă seama că habar n-avem cine e ăsta. Soțul vine seara și, după cum are bătătura plină de mucoși, cam realizăm ce activitate importantă desfășoară acesta în gospodărie. Doar e stâlpul familiei! Ștefania ne explică de ce are atâția copii. Nu că i-ar plăcea procesul, ci pentru că-și iubește soțul. Lui Nițulică, primarului, vrea să-i spunem că ar fi bine să se mai uite și-n ochii oamenilor, dar nu numai în zilele de alegeri, pentru că e mult chin și sunt și multe lipsuri. Ea îl știe mai bine pe Ion Iacomi. “E mai bun”. Iacomi a trecut pe la ea, până în Paște. I-a adus cozonaci, vin și cafea, pentru că așa i-a cazut la pachet. I-a lasat și bani de cheltuială.
Femeia ne poftește în casă, scuzându-se că e deranj. De peste drum, nervoasa care urlă de peste gard, se apucă sa strige disperată: “Băăă, nu intra, ca te umplii de păduchi”. În bucătărie, unde doarme Grasu’, e și o plită. Tigaia de prajit cartofi e pusă deja pe ochi. Numărăm și 4 cești. Trebuie să stăm cocoșați, cât să nu dăm cu capul de tavan. E cum nu se poate de bine! În “dormitor”, pe dormeza cu arcurile sărite, e și cel mai proaspăt membru al familiei, o fetiță de țâță, Alexandra Mihaela. Un alt mucos, cu gura pâna la urechi, o îmbrățișează afectuos, după care o pupă cu zgomot. Televizorul merge cât să fie lumină, căci nu prinde nici un program. Cât a fost plătit cardul, Ștefania urmărea “Mireasă pentru fiul meu”, dar și “Ochiul din umbră”. Intervine și Grasu’. Lui îi place emisiunea “Iubiri secrete”. Grasu’ se duce și la școală, dar de la ora 10:00. Are ceva cărți, dar caiete… Scrie nu cu degetul, ci cu un creion, dar nu știm pe ce anume. Înăuntru, gazda noastră ne explică: “Asta e sala, unde doarme băiatul cel mare”. Astăzi, normal, vor mânca, dimineața, la prânz și seara, cartofi. Ștefania ne spune ca a avut un sac, dar acuma a cam ajuns la fundul lui. Pare să nu-i pese. Soțul, care e cioban, câștigă 350 de lei. La acest venit, se mai adaugă și alocațiile copiilor, ceva peste 100 de lei. Ne explică și cum se doarme seara. În “sală” dorm doi copii, iar pe dormeză visează ea, soțul-ciobanul, dar și alți trei țânci. Când si când, se mai iubesc cu foc. Au avut și porc, dar l-au tăiat la Crăciun. A mai rămas din el ceva untură. “Sărăcie, nene, sărăcie!” Vine și scandalagioaica de peste gard. E arțăgoasă rău. “Dacă are tot locul ăsta, de ce nu dă cu sapa? Ia întrebați-o ce face toata ziua!” Dar o potolim, căci intuim cam ce face “amărâta”, câtă vreme a ajuns la al 6-lea copil. Se domolește și femeia cu gura-mare. Ne spune ca nu sunt uitați de Dumnezeu, căci și acesta se uită la ăia care se trezesc mai înaintea Soarelui.
Scandalagioaica ne cere să mergem mai la vale, cale de două case, cât să vedem un alt caz. Vrea să ne arate un alt om, dat afară din odaie. “Nu trebuie să-mi dați nimic!” Nu vrea s-o ajutăm cu ceva câtă vreme spune că nu are nevoie de nimica. Mergem pe șleau, înconjurați de muieri, așa că le cerem să ne spună cum e primarul. Măndica, și ea pornită în pas vioi, știe ea ceva de ne tot repetă: “Pe primar, eu îl dau dracu’!” Scandalagioaica, tanti Florica, după cum o cunoaște satul, explică faptul că ea n-a avut niciodată treabă cu primăria. Când întrebăm, rapid, dacă primăria, în schimb, a avut vreo treabă cu sătenii, reușim să-i închidem gura. “Cel mai bun prieten al nostru este primarul de la oraș, din Lehliu”. În curte la scandalagioaică, acum potolită, ne întâmpină 3 căței, toți veseli. “Și Ion Iacomi e băiat bun”. Suntem conduși la grajd, unde, ni se spune, este adăpostit un tânăr, cu ambele picioare fracturate. “A fost dat afară din spital”. Și ne explică și ce este cu el: n-are bani de medicamente, de nimica. Pârvu Georgeta, în vârstă de 22 de ani, cu burta dospită, se bagă în seamă cu femeile mai trecute, “Pe primar nu l-am văzut de la votarea trecută”. Geta, gravidă pentru prima oară, zâmbindu-ne complice, ne spune că așteaptă un băiețel. Are soțul dus cu ziua, lucrează în construcții. Reușim să pătrundem și în grajd. “Da, că vă duceți numai la ăia puturoșii. Când se mută umbra pe partea aia, vine pe partea aia”. E curat în odaia situată în grajd. E un pat în încăpere, dar și un televizor. Tînărul, gipsat, cu tijă în piciorul stâng, se uită să vadă ce s-a mai întâmplat cu prințul Jumang, pe TVR. “N-are nici un ban, n-are nimica!” Și-a rupt picioarele când a fost prins de o motofreză, la domnul Ciulică, de la Lehliu. Abia se poate deplasa până la umblătoare. Îl cheamă Velicu Dumitru, cunoscut drept Titel al lui Bâzdâc. Ar vrea ca Nițulică să-i facă un ajutor, cât să-și cumpere și el niște calmante. Stă în grajd, cu picioarele rupte, de o lună și jumătate. Îl mai ajută tanti Florica, femeia cu gura mare. Pentru azi, i-a adus o farfurie cu ciorbă de ce-o fi. S-ar bucura ca, în iunie, Ion Iacomi să iasă primar, că vorbește altfel cu oamenii și nici nu stă băț la volan, când trece cu mașina. Nu știe de ce Ion Nițulică nu i-a adus și lui doi cârnați, de la nunta care a avut-o săptămâna trecută. “Nu sunt eu omul să mă duc să cer”. Ziua, durerile sunt mai potolite. Mai rău e noaptea. Stă în grajd fiindcă, după ce l-a văzut cu picioarele rupte, frate-său l-a gonit de pe bătătură. Dar nu pentru că așa a vrut el, ci de gura femeii. Prințul Jumang, după cum vedem noi, e furios, se tot rățoiește din televizorul alb-negru.Tot ce vrea e ca Ion Iacomi să treacă pe la el. “Domnul Ion să treacă”.
În sat, se trăiește după sistemul tu azi vii la mine și muncești, că mâine vin eu la tine. Cum ar veni, nimeni nu face nici o afacere, câtă vreme banii se mută dintr-o mână în alta și toți ajung la cei doi comercianți care au magazine în sat. Munca înseamnă dusul vacii pe marginea șanțului. Dar și tăiatul la vie. Nu se aruncă nimic. Hainele vechi sunt duse în fundul ariei și păstrate până e vremea de făcut tescovina. Sunt puse la foc mic, sub cazanul de făcut țuică. Bulendrele sunt aduse de comercianți și cumpărate cu 5 lei sacul. Ce nu e bun, la foc! La fel și nuielele sau cocenii. La Înfrățirea, ceva mai sus, e și biserica, dar popa,care se respectă, e navetist, vine de la București. Câștigă 400 de lei noi la o înmormântare. Doar copârșeul să fie din lemne ude, unde moartea nu ajunge! Nu știm dacă lăcașul de cult este pe strada Veseliei, dar n-am văzut aici cine știe ce bucurii. “E o veselie de te doare burta de foame!” Înțelegem că ăla care dă cu sapa are ce pune pe masă. Dar mai mult are ce pune la teșcherea ăla care dă cu vastu’. “Da, așa face primarul nostru”. După care, normal, Măndica ne spune refrenul: “Eee, mai dă-l dracu’!” La plecare, dăm și peste un șanț plin cu cânepă. Femeile, imediat, știu că poate fi folosită cât să dai ochii peste cap. “Am la d-asta în fundul grădinii, e-hei, dac-aș ști cum să fac droguri din ea, m-aș pricopsi”. Așa că dăm noi rețeta: cânepa se toaca marunt, se usucă, dupa care se amestecă cu tutunul de la țigară și gata jointul. “Sunt canalele pline. Dacă aș ști cum se face, m-aș umple de bani!” Ceva mai încolo, ieșit la poartă, pe canapea, Costache Gheorghe, zis și Croitoru, știe și el că și femeile sunt periculoase. Are o mulțime de ani, mai precis 74, dar și unul dintre pricioare rupte. Și el are tijă. Nu mai știe ce să facă. Se tot uită în spate, unde, în arie, are o casă care stă să cadă. E învelită cu coceni, ca pe vremea războiului. De la actualul primar, n-ar vrea altceva decât trei legături de șipcă. Dar ne spune că nu-și face mari speranțe c-ar putea primi așa ceva. Vrea șipca pentru a-și modifica gardul. Nițulică, înțelegem, a fost băiat bun, dar pentru el. Nu are babă. Stă singur, ziua la canapea, iar noaptea – la dormitor. Via o are săpată de o femeie care-l mai ajută. Îi e drag de ea, pentru că merge mai ușor, chit că este amestecătură.
La școală, în centrul comunei, nu e larmă. Câțiva elevi se chinuie să șteargă, de pe peretele din lateral, un grafitti rural: “Ardei umplut cu întuneric”. Învățătoarea, tânără și cu zâmbet larg, ne spune că e din sat. O cheamă Tănase Cătălina. După ce a fost pe la școli, s-a întors în inima Bărăganului, să-i învețe pe copii alfabetul. “Am copilărit aici. M-am întors unde-mi era locul”. Spune că se simte bine aici. Școala are termopane și sobe vechi, dar nu are apă curentă. Din tavan, se vede că, atunci când plouă, picură direct peste abecedare. Tănase Cătălina nu mai știe când l-a văzut pe primar. În clasă, așezați pe trei rânduri și patru banci, în dreapta sunt elevii de clasa întâi. Pe rândul de la fereastră, sunt cei din clasa a III-a. “Bună-ziuuuaaa!”, ne întâmpină învățăceii. Știu și ei că primarul a fost în nuntă, dar nu au habar dacă vor să-i ureze casă de piatră sau casă de tule. În catalog, ne uităm, abundă “F.B.”. La școala din Înfrățirea, învață cam 50 de copii. Iar învățătoarea Tănase Cătălina îi caracterizează rapid: “Să știți că sunt foarte isteți!” Știe că satul e amărât și că tot ce-și doresc cei mici este să poată pleca, peste ani, de aici. În bancă, Mihăiță se uită speriat la noi. Îl întrebăm ce-a mâncat, iar răspunsul vine după multe ezitări și după ce se scormonește atent prin memorie. Se află în fața unui test extrem de important: “Carne”. Lângă el, îmbrăcată cu un tricou portocaliu, o altă colegă vrea să ne spună și ea ce-a mâncat: “Tocană”. Știți ce fel de tocană a mâncat?! “De carne”. Mai în lateral, Mihai, zis Chinezu, a mâncat, în schimb, cartofi. Tot cu carne, evident. Știți câți carofi cu carne a mâncat Mihai, zis Chinezu? Două căni! Învățătoarea, radiind bunătate, îi privește cu drag. La ușa clasei, propriul său copil, Darius Georgian, vine cu pachetul denumit pompos “Programul cornul și laptele”. Laptele e-n termen, dar cornul, care, de fapt, e o napolitană cu aromă de vanilie, făcută pe la Roșiorii de Vede, are termenul de garanție expirat de două săptămâni. Tot ce vor elevii e să vină Moș-Crăciun, dacă se poate în fiecare zi. Toaletele sunt curățele, însă chiuvetele sunt doar de formă. Elevii vin cu apă de-acasă, asta dacă nu vor să li se usuce gura de sete. Tot e bine, măcar că dacă la școala din Înfrățirea nu e apă, atâta timp cât la primărie curge numai lapte și miere. Numai gazda noastră, învățătoarea cu privirea senină, ne tot spune că satul e unul vechi, cam de pe vremea lui Carol. Înainte, se numea Domnița Maria. Iar, azi, copiii vor face recapitulare.
Biserica e închisă și oamenii sunt din ce în ce mai rari, pe la porți. Amiaza se apropie cu pași repezi, iar năduful pune stăpânire pe sat. Abia la plecare, vening agale, Ion Tudor, care e băiatul lui Costică Þapul, poartă sapa pe umăr. Vine, normal, de la vie și nu știe să ne spună dacă ține la ea mai mult ca la nevastă. Râde căci, spune el, are grijă de vie ca să aibă copiii de unde mânca struguri. Pe primar, normal, nici el nu l-a văzut, nu mai știe de când. Ridică din umeri a neputință. “Bate vântu’, tată, bate vântu’!” La plecare, ne spune că tot ce vrea e ca primarul Nițulică să mai stea și pe-acasă, că prea și-a umflat buzunarele. Așa știe el. Soarele, tot mai arzător, mușcă din corcodușii cu fructele răsărite cât un sfârc de muiere tânără.
Selectie din materialul lui Badea Marin- Abrutizarea iepurelui de stepa-2012
Dupa un deceniu de furt, la Ogoru a aparut un paradis al orgiilor- Hanul Rustic (zis Hanul cu Limbrici)
In timp ce intreaga zona moare jefuita de Primar si hoarda de animale pe care o coordoneaza, hotii si-au facut cuib cald pentru odrasle.
Ziaristul Badea Marin
Cine vrea sa vada drama Ziaristului din Romania, poate analiza exemplul lui Badea Marin, atins si distrus de virusul Iacomizarii. Ce simte Badea cand vede nivelul de degradare la care a ajuns? Sa slujeasca raul si analfabetii, practic tot ceea ce a urat si uraste cel mai mult!
Materialul lui Badea poate fi gasit aici:
https://www.poezie.ro/index.php/personals/14013697/Abrutizarea_iepurelui_de_step%C4%83
Este o cruda si dureroasa radiografiei a Corutiei Politice, a mizeriei si a politicienilor prosti, analfabeti si hoti, care ajung satrapi, in lipsa Justiei! Romania Educata, asa cum o viseaza ei acum!
Consider o datorie, o obligatie, pentru fiecare cetatean al Judetului Calarasi, sa citeasca cele cateva pagini scrise de Badea.
